Hartuirea Divina

Atmosfera terifianta de afara se lasa greu asupra lui… Ceata groasa, aproape solida, si noaptea fara luna il faceau sa se simta ingrozit. Sunetele noptii insotite de cantecul unei bufnite si ale animalelor iesite in cautare de hrana inceteaza brusc; locul lor fiind luat de o liniste mormantala. Ii apar picaturi de transpiratie rece pe spate, simtindu-se urmarit din bezna noptii.

De teama ca este un animal salbatic care il considera prada sa porneste intr-o fuga fara tinta, stiind ca acest lucru nu ii va aduce nici un bine… Fuge pana oboseste, iar cu fortele sleite cade secerat la pamant, lovind-se de o creanga si aterizand fix intr-o balta de namol rece ca gheata.

Zgomotul crengilor rupte in apropiere il face sa tresara si toate simturile ii intra in alerta. Asculta dupa orice zgomot, dar totul e in zadar. Se ridica si porneste mai departe cu frica pe urmele sale, pana de zareste in fata o licarire asemanatoare unui licurici.

Porneste pe urma luminii cu speranta gasirii civilizatiei. Mergand, iese din padure, iar ceata se indeseste facand-ul sa nu mai vada lumina care ii dadea forta sa continue sa mearga mai departe. Din cauza cetei el nu observa tufsurile pline de spini din fata sa si intra direct in ele, tepii ascutiti ai plantelor patrunzand adanc in pielea si carnea sa, sfasiand-ui hainele. Urla cat poate de durerea crunta pe care o resimte.

Cu multa grija iese din maracini si cu durerea constanta merge fara tinta, sperand sa zareasca din nou lumina pe care o considera salvatoare.

Dupa alte cateva ore de mers prin campia de la marginea padurii simte ca solul devine din ce in ce mai mlastinos. Mlastina in care tocmai patrunsese avea un miros de cadavru putrezit. Prudenta ia locul fricii, iar el incepe sa incerce pamantul cu piciorul, inainte sa isi lase greutatea pe el. Senzatia ca este urmarit revine brusc facand parul de pe cefa sa i se ridice brusc iar pielea sa i se faca de gaina. Aude zgomot de aripi si incearca sa vada ceva prin ceata dar nu zareste nimic. Brusc pe langa el cad cativa fulgi albi ca neaua. Prinde unul din acestia in mana si realizeaza ca este mai catifelat si mai mare decat al orcarei parasari intalnite de om pana atunci.
Din cauza uluitoarei descoperiri cade in mlastina si incepe sa se scufunde incet, incet in ciuda strigatelor de ajutor. Se zbate cu disperare incercand sa iasa, dar nu face decat sa se afunde si mai repede.

Aude din nou nou zgomotul de aripi, de data aceasta mai persistent ca data trecuta. In fata sa se iveste ceea ce primii oameni numisera Inger. Acesta cu o fata prietenoasa si zambitoare ii spune:

-Domnul te asteapta! Te va pedepsi cum se cuvine. si dispare brusc si fara urma lasand pe OM blocat in mlastina si inecandu-se incet, incet cu resturile putrezite ale animalelor si ale plantelor.