Oare asa se nasc nebunii?

De o buna bucata de vreme am sentimentul ca nu suntem singuri in Univers, si sentimentul ia amploare pe zi ce trece, devine din ce in ce mai puternic. Odata cu el vine si nevoia de evadare din… spatiul normal si familiar al planetei Terra si de a ajunge acolo sus… printre stele.

Sentimentul si nevoia de evadare nu pot si descrise, dar orice fac tot la ele imi sare gandul si se opreste pentru cateva clipe sa priveasca maretia pamantului vazut din spatiu, apoi isi continua calatoria spre ceea ce il cheama si intalneste in cale atatea minuni.
Uneori chiar si ,,visez cu ochii” deschisi, vise ce mi se par atat de reale in cat as putea sa jur ca evenimentele din ele s-au petrecut doar cu cateva minute in urma.

Am ajuns sa doresc violenta si razboiul la nivel mondial, doar poate, poate se mai face un pas catre colonizarea si explorarea spatiului.

Nevoia de a fi acolo a ajuns deja un drog, iar ignorarea ei aduce dupa sine un sevraj psihic atat de puternic incat e foarte greu sa imi mai revin din el.

Orice vis pe care il visez, cu toate ca frecventa viselor creste in ultimul timp, are in componenta sa Spatiul, in diferite forme.
Orice melodie pe care o ascult, aproape orice cuvant pe care il aud ma duce cu gandul undeva departe in mijlocul maretiei Cosmosului, maretie care incepe sa isi dezvaluie minunile in fata celor dispusi sa priveasca.

Toate informatiile legate de Cosmos, Spatiu, sau cum vreti sa il numiti sunt asimilate de creier cu o viteza uluitoare, uneori inlocuind amintiri si lucruri pe care le-am invatat cu greu, acest lucru aducand dupa sine multiple gauri.

Oare asa se nasc nebunii?